Sabato, 19 Agosto 2017
Unitelsardegna Logo
Piattaforma didattica >>
 

Su chi si narat “recensione”: «Il sardo una lingua normale», di Roberto Carta

Pubblicazione: 
Giovedì, 17 Aprile, 2014 - 10:10

 

*Iscritu impitende sas regulas ortogràficas de sa Limba Sarda Comuna (LSC).

Ite b’at de narrere chi non est istadu galu naradu de su libru «Il sardo una lingua “normale”»? Cosas medas a parre meu. Cumintzamus dae una premissa: non est unu manuale iscientìficu e nemmancu unu tratadu de linguìstica. Est, a la nàrrere mègius, unu libru chi contat s’istòria de sas ideas chi faeddant de limba sarda. Tzertu, custas ideas las contat fintzas mentovende istùdios famados e nòdidos de linguìstica sarda, bi diat chèrrere. S’autore, Pepe Corongiu, chircat a unu a unu a Michel Contini (Universidade Stendhal de Grenoble), Roberto Bolognesi (Universidades de Amsterdam e de Groningen), Guido Mensching (Freie Universität Berlin) autores de istùdios importantes chi iscumbatant chi su sardu est una limba che a totus sas àteras e cun paritzos dialetos. O si nono non mentovat a Diegu Corraine pro su traballu fatu in annos e annos de atividade culturale e editoriale? Non s’ismentigat a Giovanni Lilliu, su prus importante acadèmicu sardu a leare in manu e a beru sa chistione de sa limba sarda intro sas istitutziones regionales e universitàrias. E nemmancu a Gianfranco Pintore, chi meda s’est atapadu pro dare bona sorte a sa limba, a Bachisio Bandinu, a Paolo Pillonca. Benint mentovadas fintzas àteras chircas, comente cussa de sa linguista de s’universidade de Edimburgu, Antonella Sorace, cando iscumbatat che non est beru chi su sardu istorbat s’italianu e chi antzis sos piseddos chi faeddant sardu e italianu imparant mègius s’inglesu.

(Mi pregunto, a leghere de sos resurtados de custas chircas, proite sos acadèmicos e linguistas sardos faghent traballos gasi diferentes dae cussos istràngios? O sos traballos issoro abarrant prus cuados?)

Si custa est sa gente sas prus «nòdida» de sa leada, posca, in su libru, benint luego sos chi, a parre meu forsis fintzas prus de Corongiu, diant dèvere èssere, ognunu a moda sua, sos «ischizoides» fìgios de su «romanzu nevròticu de famìllia» de Freud, bortadu segundu una crae sarda: Grazia Deledda, Max Leopold Wagner, Michelangelo Pira. Duncas, sa prima nd’at bogadu a pitzu su «cànone» pro abbaidare sa Sardigna cun una ograda esòtica, comente a nàrrere: «Emmo, semus su chi semus, mischineddos, unu pagu a tardados, ma giai est fintzas bellu a èssere gasi, leade·nos cun passèntzia e chena bos nde riere meda». Cun issa si faghet manna sa literadura de sos sardos iscrita in limba italiana. Wagner ite faghet? Istùdiat sa limba sarda faghende·la marcare istrinta dae sas faeddadas de su tzentru Sardigna e presentende·la, a moda sua diamus nàrrere, comente limba «esòtica» ca a curtzu a su latinu. Michelangelo Pira, imbetze, bivet cun sa limba unu raportu curiosu a beru. A su cumintzu narat chi est betza, chi faeddat de cosas mortas e chi pro sos sardos andare a dae in antis fiat tocadu a si la dassare in palas. Prus a mannu iscriet una de sas òperas nòdidas de narrativa in limba sarda: Sos Sinnos. Bae e bidet tue.

Damus borta e tzucamus dae su cumintzu. Sa prima parte de su libru narat de sa legislatzione sarda, italiana e europea in fatu de minorias linguìsticas. Unu tretu importante pro cumprendere cantu s’est curtu in sos ùrtimos binti annos, cantu b’at de fàghere galu pro cumprendere chi, forsis, s’in cras de sa Sardigna est prus intro s’idea de «minoria linguìstica europea» chi de «regione a istatutu ispetziale italiana». Pro narrere, si sa Sardigna comente logu de minoria linguìstica aiat àpidu unu reconnoschimentu prenu a partire dae sos tratados internatzionales, barighende pro sas ratìficas de s’istadu italianu, colende pro su pabiru de sas limbas minores de s’Europa, tando, sos sardos aiant pòdidu àere unu cullègiu a bonu issoro pro sas eletziones europeas. Custa parte de su libru benit mentovada pagu in artìculos, post in su web o àteras dibata. A parre meu, imbetze, in custas pàginas pretzisas benit postu a currere unu de sos in cras polìticos prus dìligos de sa Sardigna. Sa polìtica italiana est semper prus tzentrale (a foras sas provìntzias, postas in crisi sas regiones, sos comunes benint leados comente «esatores istatales», sos sìndigos sunt sos màrtires de cussa polìtica chi est in artu e chi no at prus s’ànimu de bi pònnere sa cara). S’autonomia sarda, fintzas a como, b’at de narrere chi at dadu proa de faddinas medas. Nos ponnere a cumone cun àteras regiones linguìsticas europeas non diat èssere cosa mala e nos diat dare manera de che essire dae una mentalidade polìtica meda provintziale. S’idea de internatzionalidade pro sos sardos est a tesu meda, in su fìsicu e in sa conca, e custa est un’àtera faddina mala chi si devet torrare in netu. Si faeddat de soberania, de nos «intendere» e de «èssere» meres a beru in domo nostra. Chena limba, sa limba de su logu chi si pretendet de guvernare, custu arresonu morit in antis de cumintzare. E si b’at una ograda chi a como non est istada dada mai dae sa classe a beru dirigente, custa ograda la podimus collire in un’idea internatzionale de Sardigna. Sa chistione de sa limba aberit custu campu, allascat su corpu de s’ogru a unu caminu balente de sos sardos in su totu mundu cantu est mannu.

De non perdere sas pàginas dedicadas a su canònigu Spano o a s’istòricu Manno, istudiosos de su XIX sèculu chi ant dassadu una trata importante chi at marcadu genias intreas de istudiantes e apassionados. Prus a totu de Manno s’ammentat sa figura filo-guvernativa, una fidelidade tzérrima a sos sabàudos, bantu a un’ala de una visone botada a sa cunservatzione e a s’àtera de una manera psicològica de èssere (sos vìtzios de sos sardos de si birgongiare «de nois àteros», segundu sa moda de su tempus contemporàneu, naschent mescamente cun custu òmine saligheresu). Su canònigu Spano, imbetze, at pesadu pro primu sa chistione de sa limba sarda comente limba natzionale, proponende su sardu logudoresu comente limba literària e «illustre» de Sardigna. A ogni manera fintzas Spano non fueit a s’idea de proponnere sa Sardigna comente logu de «esòtismu» a s’orientale.

De su Noighentos Corongiu tzitat s’istajone de Ichnusa e de Antonio Pigliaru. Nde faeddat comente momentu prenu de italianizatzione de s’arresonu intelletuale sardu. Sa chistione culturale si faghet acadèmica, emmo, ma intro unu ispìritu acadèmicu italianu. Non naschet unu ispìritu acadèmicu sardu. Sos istudiosos sardos cumintzant a èssere «cultura chi abbàidat» segundu una moda chi benit leada dae foras e pessighende s’iscopu, torra, de «la contare» non tantu a sos sardos e non tantu in manera ogetiva, ma a unu pùblicu «natzionale» disigiosu de àere unu Eden esòticu a duos brincos dae domo. A custu podimus agiunghere sas malas fainas, in fatu de limba sarda, de sa polìtica sarda de manca e de sos intelletuales de sos prus connotos de custu mundu, Umberto Cardia e Girolamo Sotgiu sos primos.

Su coro e su sentidu de su libru est sa parte de mesu, in ue si ponent a currere sas fàulas e sas malas paristòrias subra de sa limba sarda. A primu de totu cale est sa diferèntzia intre limba e dialetu e bidu custu comente si potzat iscumbatare chi su sardu est una limba. Sa partzimenta de su sardu in logudoresu e campidanesu comente fàula manna de tzertos linguistas, su de non nos cumprendere intre sardos de su cabu de subra e de su cabu de giosso, proite bi diat chèrrere una Limba Sarda Comuna e comente custa non diat faghere dannos a sas faeddadas de ogni parte de logu. Corongiu ischit giogare cun tzitatziones cultas e istràngias – Fazio degli Uberti, Dante Alighieri, Divina Cummèdia, Ciampolo di Navarra – chi a partire dae sa fine de su XIII sèculu nos laorant su terrinu de sa limba finas a lompere a su tempus de oe, ponende in mesu babbos, babbos malos e bìdrigos.

Interessante su contu de sa vida de moimentu linguìsticu sardu, de sas peleas giutas a dae in antis a partire dae sos annos setanta, de sas gherras contra de sos opressores «sardos-italiotas» chi ant sètzidu in cadreas importantes de sas universidades sardas o de sa Regione Sardigna. Tzertu b’at àpidu finas òmines de sa polìtica e de universidade chi ant dadu una betada de manu a sa limba sarda, comente a narrere chi non sunt istados totu che pare.

Su libru si leghet bene meda, dat un’idea de sa chi est sa pelea pro sa limba sarda e pro sas limbas totas, dae semper e màssimu in sos ùrtimos baranta annos. Sa proa manna, pro me, Corongiu la dat faghende·nos cumprendere chi sos babbos, a bortas, cherent pesados a bolare, chi su Edipu de nois àteros est semper ischidadu. Unu cuntzetu importante, cussu de «orientalismu», si podet nuscare in totu su libru e si diat pòdere cumbinare cun s’idea de su «romanzu familiare de su nevròticu» comente l’at pensada Freud. Edward Said at iscritu unu libru pro narrere de comente s’Otzidente apat fatu naschere mitos colonizadores e de ispucidura** in cunfrontas de s’Oriente in antis, in su mentres e posca de su colonialismu, insegnende·los fintzas, e primu de totu, a sa gente orientale. Sas làcanas matessi de sos istados orientales sunt istadas marcadas dae sos otzidentales, gasi comente genias intreas de casta dirigente sunt istadas fatas mannas cun s’ograda otzidentale in fatu de sa polìtica, sa linguìstica, sa limba, sa cultura e s’indipendèntzia. A parre de Said sas càtedras de filològia sunt istadas s’arma sa prus forte pro istontonare sos orientales e los torrare a una manera de «èssere» otzidentale. In Sardigna sa beridade nch’est gasi a tesu? Naro chi nono, s’ograda furistera subra de sa limba e de sa cultura sarda de iscritores, ispetadores e colonizadores antigos e noos est torrada comente chi siat istada semper sa nostra, de custu torramus gràtzias a sos intelletuales sardos sos prus «in artu» in gradu. Segundu Corongiu, oramai, bidimus sa limba sarda comente diant chèrrere a la bidere sos inimigos de issa. Proite sos istudiosos «in artu» ant fatu custa aconcada? Deo lu diat ispiegare cun su «romanzu familiare de su nevròticu», arresonu chi naschet cun Freud in su 1908 e chi est istadu bortadu segundu «is crais» sardas dae Nereide Rudas in su libru L’isola dei coralli e dae Alessandro Carrera in su libru Il principe e il giurista. Salvatore Satta e Giuseppe Tommasi di Lampedusa. Freud fagheit naschere custa espressada in su 1908, orioladu de pretzisare chi issa non cheriat leada a sa moda de su delìriu psicoticu de cuddu chi contat de èssere essidu dae una genia reale o de bennere dae divinidades. Custu romanzu de su nevròticu non cheret colare sa realidade, antzis cheret chi su mundu beru li potzat creere. Su primu atore est semper unu fìgiu disconnotu chi devet èssere ammissu a unu pantheon de famìllia dae su cale fiat istadu dispatzadu. Podet èssere chi medas de sos intelletuales isulanos si sunt intesos e si intendant minetzados de èssere fatos foras dae unu pantheon de famìllia cale de borta in borta diat podet èssere istadu s’academia italiana, su partidu polìticu italianu, sa crèsia de su Vaticanu, sa televisione italiana, s’iscola italiana? E chi pro custu apant detzisu de pesare unu romanzu nevròticu famìllia-re a su revessu, totu in crae sarda? Diamus narrere chi de romanzu nevròticu bi campamus e bi morimus che a nemos. Difatis, paret a mie chi nd’apemus nessi duos e non unu ebbia. Pro calicunu su pantheon de famìllia est s’Itàlia e sa cultura italiana (in sos istùdios, in sa polìtica, in su costume); pro àteros su pantheon de famìllia est semper abarradu in Sardigna e at sighidu a faeddare sardu. Pepe Corongiu, chi giai non est tontu, paret chi apat ischirriadu su segundu.

**Fàghere foras, ponnere a un’ala (unu cristianu) e de mala manera  (it. escludere, discriminare)

 

 

Fonte